Nicolae Ghita, un adevarat campion

S-a nascut la 16 octombrie 1967 īn comuna Tartasesti, Dambovita. Incepe sa practice lupte libere, un sport destul de dur pentru un copil de 14 ani, cu un singur gand – sa ajunga campion. Cu totii stim ca a reusit, insa despre munca si efortul depus la antrenamente si competitii vom afla chiar de la campionul national la lupte libere, Nicolae Ghita care a avut amabilitatea sa ne raspunda la cateva intrebari.

Jurnal Feroviar: Conceptiile oamenilor dintr-o comuna sunt mult diferite de cele ale bucurestenilor. Spune-mi, ce parere au avut parintii tai cand te-ai hotarat sa practici acest sport?
Nicolae Ghita: La inceput au fost neincrezatori in puterile mele. Nu se gandeau ca, in viitor, voi putea deveni un sportiv de mare performanta. Sunt oameni simpli, de la tara, care nu prea aveau timp sa urmareasca viata sportiva a marilor campioni. Am avut unele divergente cu ei deoarece, fiind patru frati, fiecare se ocupa de anumite treburi gospodaresti, si nu prea mai aveam timp si de altceva. Practicam lupte de doi ani, cand tatal meu mi-a spus ca ar trebui sa ma retrag. Nu pot spune ca imi era usor, pentru ca mergeam la scoala, imi ajutam parintii in gospodarie si zilnic trebuia sa ajung si la antrenament. Imi placea ceea ce faceam, de aceea i-am spus tatalui meu ca plec la Bucuresti daca nu ma mai lasa la antrenament.
J.F.: Multi cititori vor, probabil, sa afle cum ai ajuns la Clubul Sportiv Rapid?
N.G.: Sectia lupte libere din comuna Tartasesti apartinea Clubului Rapid, asa ca sportivii nu se mai deplasau pana la Bucuresti pentru antrenamente. Primul meu antrenor, Constantin Badea, era si el sportiv la Rapid. Dupa numai trei ani am fost transferat la Bucuresti. Aici m-a preluat Stelian Popescu. O data ajuns in Capitala, am terminat si scoala profesionala, dupa care m-am dedicat exclusiv sportului.
J.F.: Vorbeste-ne despre parcursul tau sportiv. Cand ai obtinut prima medalie si ce ai simtit in acele momente?
N.G.: La echipa de juniori n-am stralucit. Ca incepator consideram ca este o concurenta mult prea mare. Dar aceasta reticenta fata de competitii s-a imprastiat o data cu anul 1986, cand s-a desfasurat la clubul nostru un concurs international. Antrenorul Stelian Popescu a avut multa incredere in mine si mi-a spus: “La acest concurs vei participa si tu”. Increderea lui mi-a dat mult curaj; am ob]inut medalia de aur. Acesta a fost inceputul performantelor mele, dar si momentul cand cei de la Lotul National si din cadrul Federatiei au realizat ca sunt un sportiv care promite. In toamna aceluiasi an am fost convocat la Lotul National de Seniori, fiind considerat un sportiv de baza al echipei nationale.
    De-a lungul acestor ani am obtinut rezultate remarcabile la competitii nationale si internationale, dar voi aminti doar cāteva:
                Locul I – C. N. de seniori (1990, 1991, 1992, 1993, 1995, 1996, 1998); C.I. ale Romaniei (1989, 1991, 1993, 1994, 1995); Jocurile Francofone (1993)
                Locul II – C.E. (1997 – Polonia)
                Locul III – C.N. de seniori (1987, 1988, 1989)
                Locul IV – C.E. (1990 – Polonia, 1993 – Turcia, 1995 – Elvetia); C.M. (1994 – Turcia).
    Totodata am participat la Olimpiadele de la Barcelona (1992, locul VII) si Atlanta (1996, locul IX), unde rezultatele obtinute au fost destul de apreciate.
J.F.: In 1990 conducerea echipei de lupte libere a Clubului Rapid a fost preluata de antrenorul Zaharia Cornea. Ce s-a intamplat cu Stelian Popescu?
N.G.: S-a retras din viata sportiva. Pentru mine, Stelian Popescu a insemnat foarte mult. Spun acest lucru, pentru ca el a reusit sa creeze acea atmosfera familiala de care are atata nevoie orice sportiv. A muncit alaturi de noi la antrenamente, dar cel mai mare merit al lui este ca la Campionatele Nationale, editia 1987 – 1988, ne-a adus printre primele trei echipe. Dupa 1990 s-a retras, si Zaharia Cornea a devenit antrenor principal.
J.F.: In prezent, activezi la o echipa din Germania. As vrea sa ne spui de ce avantaje ai beneficiat dupa semnarea contractului cu nemtii?
N.G.: Nu pot spune ca semnarea acestui contract mi-a adus venituri atat de mari, astfel incat dupa retragere sa stau linistit si sa nu mai fac altceva. Mi s-a oferit o casa, in care pot locui pana la terminarea contractului si beneficiez de asigurari medicale. Dar pentru mine mai important este faptul ca mi-au creat conditii exceptionale pentru antrenamente. Dimineata muncesc singur, iar seara impreuna cu un alt coleg.
J.F.: Esti casatorit si ai trei copii, doi baieti si o fata. Cand reusesti sa-ti faci timp si pentru ei?
N.G.: In aceasta privinta trebuie sa recunosc ca sotia mea m-a ajutat foarte mult. A fost si ea sportiva, dar dupa 1990 s-a retras si a ramas acasa cu copiii. Fiind singura a intampinat multe greutati, insa acest lucru nu a impiedicat-o sa ma inteleaga. Imi petrec timpul alaturi de ei cand vin acasa, pentru pregatirea cu lotul national sau atunci cand reusesc sa-i iau cu mine, in strainatate. Desi am avut nenumarate oferte sa ma stabilesc peste hotare, am preferat sa inchei numai contracte. Am facut acest lucru pentru ei. Nu cred ca s-ar fi acomodat. Mi-as dori insa ca macar unul din baieti sa-mi calce pe urme si sa realizeze un pic mai mult decat mine. Eu, de exemplu, la fiecare concurs imi doream cate o medalie si am reusit.
J.F.: Cu ce ganduri te duci la campionatele din Turcia, care se vor desfasura anul acesta, in octombrie?
N.G.: La Campionatele Europene participantii vin cu un singur scop, sa castige. Valoric vorbind, toti suntem la fel de bine pregatiti. Niciodata n-a iesit campion acelasi sportiv de doua ori la rand. Este o lupta foarte stransa. Imi doresc sa obtin o medalie atat la aceste campionate, cat si la Jocurile Olimpice de la Sidney, din anul 2000. Asa voi putea sa ma retrag in plina glorie.